Minunile Maicii Domnului din Manastirea Sihastria Rarau

Manastirea Sihastria - Rarau- Minunile din poiana Maicii Domnului -. Prag de Craciun, urcand spre piscul Raraului, catre Sihastria, cea mai saraca manastire din Romania. Desi e inca dimineata, pe drum pare a insera. La sase kilometri de Campulung Moldovenesc, stalpii de lumina electrica dispar, iar...

Manastirea Sihastria - Rarau- Minunile din poiana Maicii Domnului -

Prag de Craciun, urcand spre piscul Raraului, catre Sihastria, cea mai saraca manastire din Romania. Desi e inca dimineata, pe drum pare a insera. La sase kilometri de Campulung Moldovenesc, stalpii de lumina electrica dispar, iar dupa inca doi, masina nu mai poate urca mai departe. O urmaresc facand cale intoarsa, coborand cu farurile aprinse in plina zi, pierzandu-se printre brazii lungi pana la cer, apoi se face liniste, o liniste de-ti vine ameteala. Varfurile brazilor se incing in colosale hore deasupra crestetului. Pornesc incet, urmand drumul cu barbia-n piept si ochii inchisi din pricina gerului si a crivatului potrivnic, abia asteptand sa ajung intr-o odaie incalzita. "Ce fel de oameni or fi traind acolo sus?", ma intreb. Cum va fi fiind un Craciun in aceasta infricosatoare singuratate? Cum va fi fiind un miez de noapte al Anului Nou, atunci cand stii ca acolo, jos, o lume intreaga hohoteste si petrece? Cu aceste intrebari am intrat pe poarta manastirii si tot pe ele voiam sa i le pun parintelui staret, pe care-l cunoscusem candva, nu demult. Aceste intrebari. Si inca multe altele...

***

In Poiana Sihastriei, fratii manastirii muncesc. Sunt cincisprezece, risipiti cu talc prin intreaga dumbrava, sunt puternici, rosii in obraji si barbosi pana sub streasina ochilor, sunt tacuti, incruntati, netematori de nimic. Unii au palmele albastre de ger. La cateva ore, cand nu mai pot indura frigul, intra in scundul paraclis si se prabusesc la icoane, rugand pe Hristos sa le mai dea putere, incalzindu-si degetele de chipurile pictate ale sfintilor. Pana la asfintitul soarelui, paraclisul acesta micut, luminat doar de cele trei candele agatate pe catapeteasma, e singurul lor adapost, singura incinta incalzita. Desi sunt inconjurati doar de codri, calugarii Sihastriei nu au in proprietate nici o palma de pamant in afara acestei poieni povarnite, nu au voie sa taie din jur barem o uscatura pentru foc. Stiam cat sunt de urgisiti, ca nimeni nu vrea sa-i ajute cu nimic. Ca de atatea zeci de ani, primarii Campulungului n-au vrut sa le traga curent electric, ca au lasat drumul spre ei in paragina, spart si rapos, altminteri un drum istoric, strategic, de o insemnatate imensa pentru turism, dat fiind ca puzderii de vizitatori straini invadeaza muntele in fiecare vara, voind sa urce spre schit, spre Pietrele Doamnei si motelul din inaltimi. Iarna insa, Raraul devine adevarata sihastrie.
In biserica mare e mai frig decat afara. Cat priveste casa cu chilii, doar la ceasurile harazite mesei un frate mai arunca niste vreascuri in soba trapezei, sa mai imblanzeasca nitel aerul inghetat. Cei mai multi dintre vietuitorii obstei si-au sapat chilii in coasta muntelui sau si-au incropit niste casute de barne la liziera padurii, camarute in care nu poate incapea decat un singur om, intelegand ca trebuie sa faca economie, ca orice confort e desertaciune si ca adevarata lor casa trebuie sa fie biserica.
In paraclis e un singur monah tanar, ce canta in strana neintrerupt, de cateva ceasuri. Apleaca o farama de lumanare deasupra cartii sfinte, flacara vrea parca sa se stinga din clipa in clipa, abia deslusesc in palpairea ei un chip subtire, supt de posturi si nevointe, cu totul altfel decat cele ale monahilor de afara, niste ochi lacrimand de ravna citirii la lumina candelei. La sfirsitul acestei slujbe ciudate, savarsite in singuratate si pentru nimeni, cunosc pe rasoforul Dionisie, omul care are in ascultare cele bisericesti. Calugarul inchide cartea, sufla in lumanare si iesim. Dintru inceput imi marturiseste ca se simte coplesit de istoria si forta acestui loc, ca el e prea mic si nevrednic pentru a povesti, ca ar trebui sa vorbesc cu parintele staret, arhimandritul Ioan Larion, dar parintele staret e coborat in oras, cu treburi, drept care se ofera sa-mi tina de urat pana ce "stapanul" lui se intoarce. Si il asteptam impreuna, vreme de aproape sase ore.

Curcubeul cu stele al Maicii Domnului

Vazand muntele, parintele Dionisie devine alt om. In orice parte se indreapta, ochii lui incep sa scanteieze, se umplu de o stranie bucurie, de parca ar vedea pentru intaia data totul, poiana, copacii, biserica... si repeta la nesfarsit: "Doamne, nici nu va inchipuiti ce loc binecuvantat este acesta...", "nici nu va dati seama, nici nu va dati seama...". "Acesta este un munte sfant, e muntele Maicii Domnului!" si ca in ciuda lipsurilor, a frigului, a intunericului, a cruntei saracii, desi n-a mai coborat din munte de aproape jumatate de an, el se simte fericit. Are convingerea ca aici linistea e altfel, "are alt gust, alt miros", si ca cerul e mult mai aproape de pamant. Nu doar asa, ca o metafora, ci ca pe-un lucru vazut cu ochii: aici cerul "se lasa" deasupra padurilor, in miezuri de nopti senine l-a vazut azuriu si stelele coborau atat de jos, incat simtea ca le poate culege in palma. N-o zice doar el, ci multi care au venit aici.
De pilda, acum sase ani, in martie, cand s-a facut prima priveghere a Bunei Vestiri, o femeie a navalit plina de spaima in biserica, strigand ca pe cer a aparut curcubeul. Era trecut de miezul noptii, toti monahii si mirenii au iesit afara si atunci au vazut... "Era un brau colorat de lumina ce pornea din capatul de jos al poienii, trecea peste curte, peste capul bisericii, inca vreo doua sute de metri in partea cealalta. As putea aprecia cam la doi kilometri inaltime. Curcubeul nu se ducea nici in stanga, nici in dreapta, nu se imprastia in cer, parca era tras cu creionul. Si prin el niste lumini foarte, foarte lucitoare, toata lumea credea ca-s stele care cad, cinci-sase lumini care urcau, coborau, se incrucisau, mergeau in toate directiile intr-un joc ametitor. Toata noaptea am facut slujba si-am privegheat si tot ieseam sa vedem daca nu dispare curcubeul si el n-a disparut pina in zori, ba chiar a aparut si-a doua noapte, si-a treia noapte, trei nopti la rind n-a disparut. Maica Domnului e stapana muntelui. E stapana peste poiana asta! Maica Domnului e aici!" Parintele Dionisie se inflacareaza, se incalzeste, imi spune ca-n muntele asta sunt ape binecuvantate, aproape ma ia de mana si ma repede pana in spatele paraclisului sa-mi arate un parau ce taie poiana dintr-o parte in alta, imi spune cati oameni s-au tamaduit cu apa aceasta, ca "au venit din toate colturile tarii si pastreaza apa in sticle patru-cinci ani. Niciodata nu scade, niciodata nu creste, niciodata nu se strica. Si cum sa fie altfel, daca ea izvoraste, daca ea trece peste moaste de mucenici? Vin demonizati care nu pot intra in poiana. Striga, urla: <<De ce ne aduceti aici? Aici e cimitir de sfinti!>>". Dar despre toate astea trebuie sa vorbim cu staretul, de altfel parintele Dionisie nici nu vrea sa vorbeasca, el e venit aici doar de 8 ani, nu se simte indreptatit sa-mi povesteasca lunga istorie a manastirii, poate sa-mi spuna doar ceea ce a simtit si a vazut el. Urcam amandoi in munti, pe carari neumblate, parintele vrea sa ajungem la "locul lui de rugaciune", acolo sus, pe Stanca lui David, locul unde - zice el - "respiratia rugaciunii devine mai usoara". Abia daca ma mai pot catara dupa dansul, palmele imi sangereaza de stanca inghetata, ocolim cu greu pantecul de granit, calugarul imi da toiagul sau, imi spune sa nu privesc inapoi si abia atunci mi se face frica. Ajungem pe un varf atat de ascutit, incat abia putem incapea amandoi, spate in spate. Privelistea iti ia mintile, se vede intreg Raraul pana la Pietrele Doamnei. Monahul imi spune ca in locul acesta norii coboara pana la pamant, ca si stelele, i-a vazut chiar el gonind cu o iuteala uluitoare pe deasupra capului sau, iar odata, cand a intins bratele spre cer, a putut sa le simta in palma atingerea, fiorul rece, moliciunea. Imi marturiseste ca-i place sa vina aici singur, cu o carte de rugaciuni, sa ramana ore intregi citind, simte ca de aici ruga lui ajunge mai lesne la urechea lui Dumnezeu, nu degeaba multi cercetatori sustin ca Raraul ar fi miticul Kogaion, centrul lumii. De ce i se spune poienii si manastirii Sihastria? Pentru ca muntele acesta a fost de veacuri o patrie a sihastrilor, anahoreti vestiti in intreaga ortodoxie si, spre surprinderea mea, monahul Dionisie imi spune ca inca mai sunt. Imi vorbeste de un pustnic batran, "nestiut de nimeni", care se hraneste doar cu mana cereasca si care de peste 30 de ani n-a vazut chip omenesc. O singura data a vorbit cu cineva, cu un pustnic mai tanar, pe care l-a trimis in manastire sa dea de veste monahilor ca stau pe moaste de mucenici si ca in poiana vor fi minuni mari. Sau sihastra aceea batrana, care a auzit din inima padurii ecourile unei sfinte liturghii si cantarea "Tu, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu....". A crezut ca e o inselare diavoleasca, pana intr-o seara de Craciun, cand a auzit pe cineva racaind la usa bordeiului ei sapat in pamant. Afara, in ger, era un sihastru. Avea barba incalcita, lunga pana la genunchi, era ud, imbracat doar cu piei de salbaticiuni, i-a zis ca vrea sa petreaca cateva minute din seara sfanta impreuna cu dansa. Se nevoia in munti de zeci de ani, nu-si facuse nici macar bordei, caci dormea sub cerul liber sau prin scorburile copacilor. Inainte de a pleca, i-a marturisit ca a auzit si el acel "Tu, Sfanta Nascatoare de Dumnezeu....", razbatand din negura padurilor, ca intr-o pestera tainica s-au pustnicit cativa monahi multinduhovniciti, haituiti candva de comunisti, c-au ridicat o intreaga biserica inauntrul pamantului, nu se stie nici daca mai traiesc, insa in anumite nopti se poate vedea ridicandu-se din locul acela, deasupra padurilor, o palida cupola de lumina...
Coboram. Parintele Dionisie imi arata cu degetul o ciuta sperioasa, imi vorbeste despre cerbii ce coboara uneori in poiana, ascultand cantarile din vecernii, despre ursii care trec peste trupurile culcate la pamant ale calugarilor, fara macar sa-i atinga, despre pesterile fara capat, incolacite prin miezul muntelui, din care oamenii ies cu mintea ratacita. Ajungem. Cele sase ore au trecut. Cand au trecut cele sase ore?...

Icoana zburatoare

Amurgeste. Pe poarta manastirii intra o masinuta albastra. Veche, harbuita, ca vai de ea, careia nici nu i se inchid usile, prin care bate vantul. Aflasem de la vietuitorii manastirii ca uneori staretul nu mananca o zi intreaga, gandind ca astfel economiseste banii de motorina pentru maine, intr-atat e de impovarat de ganduri si de griji. Ar trebui sa-l vedeti insa pe acest monah batran, intorcandu-se in obstea sa. Fratii se reped sa-i sarute mina - "blagosloviti, parinte!" - fericiti ca pastorul lor e teafar, ca nu i s-a intamplat nimic, el ii cuprinde pe toti in privirea lui blajina, parinteasca, intrebandu-i ce au facut azi, cu o voiosie molipsitoare, din gura sa chiar vorba de dojana suna a incurajare si alint. Chiar cel mai varstnic vietuitor al manastirii e cu 30 de ani mai tanar decit el.
Apoi fratii intra cu totii in biserica, e privegherea Sfintei Filofteia, penultima duminica dinaintea Nasterii Domnului, slujba va dura pana aproape de ziua. In poiana se face atat de bezna, incat nu mai poti face un pas, nu mai stii unde te afli, nici macar nu poti ghici pragul codrilor cu cerul. Si dupa inca jumatate de ora, din departari se aud urletele prelungi ale lupilor...
Parintele Ioan ma pofteste in chilia sa, undeva la etaj, o odaita stramta, abia incalzita, pe fereastra careia rasar primele stele. Aprinde anevoios fitilul unei lampi cu oglinda, pe peretii chiliei incep sa apara, abia deslusit, zeci si zeci de icoane, un raft lung cu carti vechi, bisericesti, pe masa de lucru sunt imprastiate o sumedenie de hartii, manuscrise, notite si scrisori catre alte manastiri; parintele se odihneste numai doua-trei ore pe noapte, adesea i se intampla chiar sa adoarma cu capul pe masa.
Dintru inceput precizeaza ca toate cele auzite de la parintele Dionisie sunt curatul adevar. Campulungean fiind, a simtit si el inca de copil puterea acestei poieni, a vazut si el multimea de minuni petrecute aici, s-a cutremurat impreuna cu toata obstea privind curcubeul de stele. Istoria manastirii o are in sange. Il vede parca pe cuviosul ieroschimonah Sisoe, cutreierand pe la sfarsitul veacului al Xv-lea sihla salbatica a Raraului, gasind loc pentru un schit sihastresc in partea de miazanoapte a muntelui, intr-o dumbrava prin care curgea un izvor sfant, tamaduind cu apa lui nenumarati bolnavi si oameni indraciti. Curios, desi e vorba de peste jumatate de mileniu, cand vorbeste de pustnicul Sisoe si asezarea isihasta de la Sihastria, parintele Ioan incepe mereu frazele doar cu "batranii spun...", "batranii povestesc...", de parca vreun bunic de-al sau ar fi vazut toate astea si i le-ar fi povestit si lui mai departe. La fel, privirea sa ostenita urca prin veac pana la voievodul Petru Rares, "il vede" haituit de tatari, refugiindu-se impreuna cu domnita Ruxandra, cu toate comorile Moldovei si oastea sa imputinata in poiana aceasta aleasa de Dumnezeu, apoi si mai sus, la adapostul unor stanci ascutite din varful muntelui, ascunzand intre ele intregul tezaur. Afland ascunzisul, toate capeteniile tatare s-au repezit in pestera plina cu aur, dar cand au iesit la lumina, un pinten gigantic de piatra s-a desprins din peretele stancos, s-a prabusit peste ei si i-a ingropat pe vecie. Vazand aceasta minune, ramasi si fara stapani, tatarii s-au risipit ingroziti in toate cele patru vanturi. De atunci, coltii aceia de stanca au capatat numele de Pietrele Doamnei, deoarece ei au salvat-o de la pieire pe domnita Ruxandra si pe feciorii mai-marelui Moldovei. Iar ca ofranda de multumire adusa lui Dumnezeu pentru ocrotirea tarii, la 1541 voievodul a ridicat o sfanta manastire pe locul vechiului schit al lui Sisoe, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, ba mai mult, i-a daruit o icoana facatoare de mari minuni, adusa din Muntele Athos, care a savarsit de-a lungul veacurilor milioane de miracole. Aceasta icoana a ramas pana azi unul dintre cele mai vestite chipuri ale Maicii Domnului din istoria ortodoxiei romanesti. Nu e de mirare ca la 1775, cand manastirea bucovineana se afla sub primejdia tunurilor generalului Bukow, icoana i-a instiintat pe monahi, iesind din rama si ferecatura ei de argint de trei ori. A treia oara cand au gasit-o la usa bisericii, calugarii s-au strans la o slujba de toata noaptea si au intrebat-o pe Maica Domnului in rugaciune: "De ce nu mai vrea icoana sa stea cu noi? Oare suntem nevrednici? De ce ne lasi singuri, Maicuta, fara ajutor?..." Atunci din icoana s-a auzit un glas mare, cutremurand zidurile bisericii si muntii din jur: "Acolo unde pleaca icoana mea, acolo sa mutati si voi sfantul meu lacas, caci altminteri el va fi parjolit si voi veti fi ucisi!..." A doua zi in zori, calugarii au desfacut manastirea barna cu barna, au pus-o in carute, au aburcat pe spinarile catarilor icoanele, cartile sfinte, bucatile de catapeteasma si au ramas gata de drum, in mijlocul poienii golite. Abia atunci icoana Maicii Domnului a prins viata pentru a treia oara. S-a ridicat deasupra pamantului, cat un stat de om, si a inceput sa pluteasca prin aer, incet, spre varf de munte, spre versantul dinspre miazanoapte al Raraului, acolo unde stapana era Romania ortodoxa... Uimiti pana la infricosare, calugarii au urmat-o cu totii. Si pe unde trecea icoana, brazii seculari cadeau in stanga si-n dreapta, asemeni apelor marii despicate de toiagul lui Moise, croind drum peste munte, acelasi pana azi. A luat-o pe langa stanca lui David, pana in varful masivului, aproape de Pietrele Doamnei, a ocolit piscul prin partea dreapta si a inceput sa coboare. A trecut de pichetul de graniceri austrieci ziua-n amiaza mare si nici unul dintre vamesi n-a vazut si n-a auzit intreaga caravana de calugari. S-au pomenit cu totii intr-o alta poiana, pe locul unde - vor afla mai tarziu - se nevoise in trecut un alt mare pustnic, cuviosul Chiril. Icoana s-a asezat intr-un brad si n-a mai mers mai departe. Vazand icoana zburand, cativa robi ai unui boier moldovean din partea locului au dat fuga la stapanul lor, povestindu-i ce grozav miracol s-a petrecut pe mosia sa. Acest boier iesean pe nume Bals a daruit monahilor fugari sase sute de hectare de pamant, satul Chiril din apropiere, cu tot cu o moara si trei stani, inaltandu-le o biserica mare, cu altarul pe radacina bradului in care s-a odihnit icoana. Asadar, astazi pe Rarau sunt doua manastiri istorice, de-o parte si de alta a muntelui. Una aici, spre miazanoapte, cumplit de saraca si socotita ca fiind "noua", deoarece e reinfiintata pe locul fostului asezamant monahal zidit de Petru Rares. Cealalta e dincolo, la 13 kilometri departare, mai instarita, cu monahi mai curati, mai eleganti, si asta fiindca manastirea are pamant, dar mai ales Fiindca Are Icoana, legendara icoana ce face minuni puternice si-n ziua de azi. Parintele Ioan priveste trist prin geamul acoperit cu stele si flori de gheata, de parca ar vrea sa urmeze cu privirea drumul Maicii Domnului peste munti. Asta e de cativa ani marea lui amaraciune; asta e marele lui semn de intrebare catre Dumnezeu: de ce, daca astazi e libertate, daca tara a scapat de lunga prigoana impotriva Bisericii, de ce icoana nu este adusa in locul de unde a plecat? De ce nu se intoarce acasa?...

Pelerinaj in pustiu

Cat priveste istoria din veacul trecut a manastirii, ea aproape se confunda cu viata parintelui Ioan. "Dupa exodul calugarilor peste munte, Poiana Sihastriei a fost goala vreme de peste doua secole. Dar eu sunt convins ca, desi icoana a trecut Raraul, Maica Domnului a ramas mereu aici. Tin minte de cand eram copil mic ca, mergand spre manastirea de dincolo, treceam adesea prin dumbrava aceasta si ea era plina de candele aprinse, de cruci vechi, de mormintele monahilor care s-au nevoit aici odinioara. In mijloc era o cruce uriasa, din lespezi de granit, cladita trainic, sa aminteasca peste veacuri de fostul asezamant, o cruce care pretuia pentru campulungeni cat o adevarata biserica. Am vazut atatia si atatia oameni care veneau si se rugau in genunchi, intr-o poiana pustie. Bateau atata amar de drum doar ca sa aprinda cate o lumanare, sa umple un ulcior cu apa tamaduitoare si sa se roage. Unii chiar lasau pomelnice, gaseai hartiute prin tot locul, bagate pe sub pietre, iar preotul venea o data-n luna, le lua si le pomenea la biserica din oras. De dorul manastirii, o femeie din Cimpulung, una Raiescu Rozalia, zisa <<Hopincuta>>, a ridicat mai tarziu o capela ca de cimitir, cu altaras, dar un primar comunist a stropit-o cu benzina si i-a dat foc. Femeia aceea a murit de suparare. Iar oamenii au inceput sa urce si mai multi. In noaptea Invierii, veneau pe toate paraiele spre bisericuta arsa, veneau la unsprezece noaptea, cu lumanari aprinse in maini, primarul striga ca un nebun la toti ca daca mai urca un pas ii coboara cu politia, dar oamenii urcau, urcau, urcau... si chiar in clipa cand jos bateau deasupra orasului clopotele Invierii, primarului i-a paralizat intreg corpul si dupa cateva luni a murit. Mi-l amintesc apoi, prea bine mi-l amintesc, pe Gheorghe Coacaza, securistul betiv care nu putea sa vada preot in fata ochilor, daca vedea pe cineva ca-si face cruce pe strada il scuipa sau arunca dupa el cu pietre. Era exact Satana in trup de om. El a fost cel care prin 1955 a spart cu barosul crucea aceea monumentala din Poiana Sihastriei, a lovit in ea ca nebunul, ca un demonizat, a izbit-o cu spatele masinii, racnind din toti bojocii, nu s-a lasat pana ce n-a vazut-o una cu pamantul. Tot el a intrat odata pe poarta manastirii de la Chiril cu ochii inrositi de manie si l-a apucat de barba pe un monah batran, care avea o credinta mare la Dumnezeu, strigandu-i in fata: <<Te spanzur, ba! Maine, poimaine, va spanzuram pe toti!>>. Calugarul era orb, nu putea sa-l vada. I-a zis insa urmatoarele cuvinte, cu mare blandete in glas: <<De ce vorbesti asa? Nu te temi chiar deloc de Dumnezeu?>>. <<Ce Dumnezeu, ba? Ce Dumnezeu? Dumnezeii ma-tii, acuma te-omor!>>, si i-o si pus mana-n gat. Iar calugarul a continuat, la fel de calm: <<N-ajungi tu acasa si te-ntalnesti cu Dumnezeu...>>. Noroc de seful Securitatii care, desi era evreu, l-a oprit de la crima. Coacaza s-a suit in masina si a coborat in viteza, era un sofer impecabil. Cand a ajuns in dreptul manastirii noastre, acolo unde era inainte de vreme cimitirul calugarilor si crucea uriasa, s-a rasturnat pe un loc ses, pe iarba neteda, fina. Masina a luat foc, el a reusit totusi sa iasa, cu intreg corpul, doar un picior n-a putut sa si-l scoata dintre fiarele contorsionate. Si a ars in chinuri groaznice, din varful picioarelor pana in varful capului.
Toate astea le-am vazut, le-am trait, inca de cand eram copil. Cand vedeam in spate Muntele Tiharaia si padurile astea salbatice si oamenii cu atata credinta, mereu ma gandeam: <<Doamne, ce loc frumos pentru o manastire!...>>. Nu stiam ce fusese inainte aici, nu-mi pasa mie pe atunci de istorie, dar simteam asa, intr-un fel pe care nu stiu deloc sa-l explic, ca tare as vrea sa traiesc in locul asta pentru totdeauna..."

Pictura de mir

Soarta l-a dus, deocamdata, in alte parti pe parintele Ioan. A facut scoala de aviatie, a trecut pe la multe manastiri din tara, de la Alba-Iulia si pana in Botosani, a fost trei ani si la manastirea din cealalta parte a Raraului, la Chiril, a vazut cu ochii lui minunile savarsite de staretul Daniil Tudor, prin rugaciune la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului. El si cu un alt batran parinte arhimandrit de la Suceava sunt singurii ucenici ramasi in viata ai acestui mare duhovnic, liderul miscarii Rugul Aprins, cel care a murit ca un martir in inchisorile comuniste. Parintele Ioan Larion a facut si el inchisoare, coleg de celula cu Inalt Preasfintitul Antonie, mitropolitul Ardealului, apoi s-a ascuns ani la rand prin bordeie sub pamant, asemeni sihastrilor, fugar din calea comunistilor, neprimit nici la cel mai amarat dintre schituri. Tocmai la Sibiu l-au primit sa faca Institutul Teologic, dar s-a imbolnavit de meningita cronica, intr-o forma foarte grava, o boala care il urmareste si azi. "Va spun, eu numai prin posturi si prin rugaciune m-am vindecat. Multi din cei cu boala mea mureau, orbeau sau innebuneau dupa cateva luni. Eu ma rugam la Dumnezeu sa nu-mi pierd mintile si memoria, sa pot invata, daca bagam capul in apa clocotita nu simteam ca apa e calda, imi era inghetat complet, mort, parca nu era al meu. Pe data de 8 februarie 1968, atunci cand am fost hirotonit in altarul catedralei de la Timisoara, chiar in clipa cand mitropolitul Nicolae Corneanu mi-a pus mainile pe cap si mi-a citit dezlegarea, am simtit ceva ca un fulger fierbinte care mi-a strabatut intreg corpul, din cap pana in varful picioarelor. De atunci m-am simtit mai bine, mai ocrotit de Dumnezeu..." Apoi a fost preot de parohie prin sate din Banat, Botosani, Iasi, Suceava, monah la Manastirea Moldovita, la schitul Dumbravene si Manastirea Bistrita din Muntii Neamtului, niciodata n-a plecat dintr-un loc in altul decat cu ascultare si porunca. Si deodata, acum, la batranete, pe data de 8 iunie 1992, a fost trimis sa faca o manastire in poiana unde visase sa traiasca de copil. A fost trimis acasa. "Asta e, fara indoiala, cea mai mare minune din viata mea. Cand am primit ascultarea aceasta, nu-mi venea sa-mi cred urechilor, intrebam ca un neghiob... <<Sfintia Voastra, sunteti sigur ca acolo?>>. <<Sunteti sigur?>>... si m-am gindit ca, daca dupa tot ocolul acesta prin tara, Dumnezeu a vrut sa ma trimita, fara sa I-o cer, acolo unde mi-am dorit cel mai mult, inseamna ca trebuie sa fi avut El vreun gand cu mine. Inseamna ca intr-adevar mi-a incredintat o mare misiune. E adevarat, m-am straduit, am muncit, dar manastirea asta s-a construit ca prin farmec. Nu ma-ntrebati cu ce bani, ca nu stiu. Biserica a fost gata in doi ani, paraclisul in numai sase saptamani. Nici manastirile cele mai bogate nu pot sa se inalte atat de repede. Un pictor cu credinta mare, rugator si postitor, venit de la Manastirea Humorului, ne-a pictat biserica si paraclisul pe niste bani atat de putini, ca toti preotii isi faceau cruce. A terminat de zugravit biserica in doar patru luni, iar paraclisul - in patru saptamani. Un adevarat record si e o pictura luminoasa, expresiva, ce te-mbie la rugaciune. Sfintii din turla cea mare sunt pictati in asemenea culori, ca si noaptea se vad, parca-s luminati."

Dorul de icoana

Acum cativa ani, staretul a trecut muntele, impreuna cu toata obstea sa, la fel ca acum doua veacuri. Monahii au intrat in biserica de la Manastirea Chiril, au facut un paraclis la Maica Domnului si toti, pana la unul, au vazut-o prin ferecatura de argint plangand. La fel, cand se indreptau spre iesire, toti au vazut-o intorcand intristata capul dupa dansii, cu ochii in lacrimi. Niste oameni din partea locului aveau sa-i spuna mai tarziu ca icoana iesise din rama iarasi. Si tot de trei ori. De doua ori in anul 1993, dupa venirea primilor monahi la Sihastria, si inca o data de Paste, in anul 1994, dupa ce la Sihastria s-a sfintit biserica mare. Atunci, parintele Ioan s-a dus la inaltul Pimen si l-a implorat: "Stapane, te rugam, da-ne icoana inapoi! Caci noi suntem fiii ei..." Iar Inalt Preasfintitul i-a spus asa: "Lasa icoana acolo unde este. Caci Maica Domnului face minuni orisiunde, daca oamenii au credinta..." La inceput n-a prea vrut sa se impace cu gandul acesta, dar a facut ascultare. Si dupa putin timp a primit in dar, una dupa alta, doua icoane ale Maicii Domnului, icoane oarecum obisnuite, care nu facusera nici un fel de minune in alta parte. Prima, pusa acum in stanga usilor imparatesti ale bisericii, a fost primita de la un brasovean bogat, care a simtit din toata inima puterea locului. Intr-o zi de iarna, cinci frati au parasit manastirea fara binecuvantare si, imediat ce au trecut de portile asezamantului, icoana a plans, asemeni celeia de la Chiril. Cea de-a doua icoana a fost asezata in altar. Cativa bucuresteni au avut o asemenea evlavie in fata ei, incat i-au comandat o coroana de aur. A fost plasmuita de o schimnica din Muntii Neamtului, cu rugaciune si post desavarsit - o saptamana de zile cat a pictat n-a pus nici macar o farama de paine in gura -, si donata manastirii de o monahie de la Vatra Moldovitei. Despre acest chip al Maicii Domnului, parintele Ioan spune ca l-a vazut de multe ori schimbandu-se ca prin farmec: cand e trist, cand e zambitor, cand e mohorat, cand luminos, dupa vremurile bune sau rele prin care trece manastirea. Acum doi ani, intr-o zi de Craciun, au venit aici doi calugari batrani de la Manastirea Petru Voda si staretul a facut liturghia Nasterii Domnului impreuna cu ei. Era duminica in zori, afara fulguia, cantarile nu contenisera de cu noapte. Si, tot cantand, unul dintre monahii straini a ramas incremenit cu cadelnita plina de tamaie in mana, nemaiputand face un pas, nemaiputand continua slujba, si a privit icoana lung, mirat, vreme de aproape zece minute. Deodata, din stanga si din dreapta Maicii Domnului au coborat asupra icoanei doua fulgere si amandoua s-au incheiat in rama de jos a sfintei picturi. Crucea aceea de fulgere a luminat intreaga biserica, monahii o priveau de afara si se minunau, strigand ca in biserica lor s-au aprins becurile. Aceasta parelnicie a fost poate singura bucurie lumeasca, singurul cadou pe care l-au primit vreodata de Craciun. Si atunci parintele Ioan a inceput sa inteleaga ceva din spusa Inaltului Pimen. A inteles ca nu mai trebuie sa-i fie dor de icoana "de dincolo". Ca, daca te inchini cu evlavie, orice icoana poate sa faca miracole.

 Puteti vedea o scurta descriere a minunilor de mai sus spusa chiar de Parintele Ioan in videoclipul de mai jos
video

            


 Una din Minunile Manastiri Sihastria Rarau


In imaginile de mai sus se vede clar cum Arhischimonahul Ioan staretul Manastiri Sihastria Rarau este invaluit intru-un stalp de lumina in timp ce citea Moliftele Sfantului Vasile cel Mare de anul nou in 2002,frati  din manastire spun ca atunci cand slujeste Sfanta Liturghie parintele Ioan pe cer apar cruci formate din nori,si stalpi de lumina care se inalta de la pamant pana la cer bineinteles acest lucru nu ne intampla mereu parintele Ioan este un sfant in viata toti cei ce au avut ocazia sa-l cunoasca personal pot sa confirme acest lucru






 O alta Minune este aceasta icoana a Maicii Domnului care se afla in biserica mare in partea stanga,aceasta icoana a fost donata de o doamna Teodora impreuna cu familia ei ,in aceasta icoana Maica Domnului a fost pictata cu ochii inchisi iar minunea este ca in timpul unei Sfinte Liturghi Maica Domnului din icoana a deschis ochii dupca cum se vede,Ieroschimonahul Onufrie spunea ca cine se roaga la Maica Domnului la aceasta icoana si vede ca Maica Domnului clipeste dorinta si rugaciunea pe care a adresato la Maica Domnului o sa i se indeplineasca



 La fel si aceasta icoana care se afla in partea dreapta a biserici este facatoare de minuni daca veti intra ziua in biserica si o sa va uitati atent la chipul Maicii Domnului si a lui Iisus Hristos o sa vedeti ca fetele lor sunt pline de mir,icoana este izvoratoare de mir
Minunea mare a acestei icoane o stiu de la Ieroschimonahul Onufrie,parintele onufrie cauta un pictor care sa picteze icoana Maicii Domnului si tot cautand parintele intalneste un om din coanstanta care avea fetita bolnava parintele ai spune ca are nevoie de un pictor pentru a picta icoana Maicii Domnului parintele nestiind ca persoana cu care vorbeste este pictor tatal fetitei fagaduieste ca daca fetita lui se va face bine va picta el icoana
Slava Domnului fetita lui sa vindecat de boala ce suferea pictorul si-a tinut promisiunea si a inceput a picta icoana,in sfarsit termina pictura icoanei si al anunta pe parintele Onufrie ca este gata poate sa vina sa ia icoana Minunea Cea Mare este ca atunci cand a vazut parintele icoana pictata nu i-a venit sa creada Icoana este exact pictata cum este Manastirea facuta cum sunt asezate,casa de oaspeti biserica paraclisul crucea agheazmatarul si al intreaba pe pictor daca in viata lui a vazut Manastirea Sihastria Rarau pictorul  ai spune ca in viata lui nu a vazut Manastirea Sihastria Rarau nici nu a auzit de ea si atunci parintele ai spune ca dumneata ai pictat icoana exact cum e manastirea amplasata cu biserica mare paraclisul...la pictor nu i-a venit sa creada si a mers inspre pentru acest lucru la Manastire pentru a se convinge si intradevar PICTORUL SPUNEA MINUNE,MINUNE MARE,DUMNEZEU MI-A INDURMAT MANA CUM SA PICTEZ ICOANA PENTRU CA EU NU AM VAZUT IN VIATA MEA ACEASTA MANASTIREA SI AM PICTATO EXACT CUM ESTE EA AMPLASATA MARE MINUNE !
Manastirea Sihastria  Rarau Este Poiana Maicii Domnului ea este Stareta aici spune parintele Ioan

5 comentarii:

  1. Doamne ajuta !Am citit cu atata ardoare acest articol si astept cu nerabdare sa ajung acolo .
    Minunat ! Slava Tie Doamne ,Slava Tie Sf Treime ,Slava Tie Maica Domnului!Amin

    RăspundeţiȘtergere
  2. Preasfanta Maicuta noastra,miluieste-ne pe noi pacatosii!

    RăspundeţiȘtergere
  3. Am avut prilejul de a ajunge la aceasta manastire care pare atit de departe in padure .Am ajuns si la parintele Ioan la care era multa lume si care ne-a primit smerit ,ne-a dat povete si ne-a atentionat sa nu primim acte cu cip.

    RăspundeţiȘtergere
  4. Trebuie sa fii pregatit ca sa ajungi la Manastire nu ajunge multa lume

    RăspundeţiȘtergere
  5. Trebuie sa fii pregatit sa ajungi la Manastire nu ajunge multa lume

    RăspundeţiȘtergere